Cu drag şi dor de ducă,

Cometuţa

Cometuţa sărbatorită

PS. vorba dintr-un film “I’ll be back!” şi vă las cu o melodie

Cometuţa

Un nou an, un nou TIFF.

Ce să vedem, ce să vedem? Abia aştept să văd ceva .

Asta e partea bună. Partea rea e că spotul şi afişul m-au dezamăgit anul acesta…

Cometuţa cinefilă (şi dezamăgită)

Nu se poate să nu scriu şi eu despre nunta de ieri, nunta anului/deceniului/secolului/mileniului sau cum o mai fi numit-o presa. A fost într-adevăr scumpă, a fost într-adevăr mare şi a fost într-adevăr elegantă.

Şi mai ales a fost interesant de privit fără sonor   . Din păcate calculatorul de ieri nu avea placa de sunet… dar de aia există youtube şi ştiri pe yahoo, pentru a auzi ce am văzut.

A fost clar o nuntă a pălăriilor:  de la cele mai colorate (ceva vedetă britanică – cred- cu o pălărie albastru intens), la cele mai ciudate (una din nepoatele Reginei parcă avea coarne pe cap), la cele mai împopoţonate (sincer o doamnă părea să aibe un buchet de flori şi o farfurie pe cap). Aici au apărut două dileme dilematice: 1-cum stau pălăriile alea pe capul femeilor, mai ales că unele erau înclinate bine; 2-ce te faci dacă la nuntă nimereşti aşezat în spatele unei purtătoare de pălărie imensă, cum faci să vezi ceva?

Cele mai aşteptate momente au fost desigur apariţia miresei şi apariţia familiei regale la balconul palatului după ceremonie. Mireasa a fost foarte frumoasă. Sse spune prin presă că rochia semăna cu cea a lui Grace Kelly la nunta ei. Personal eu m-am gândit la Letizia a Spaniei. Acum dacă googălesc mai bine, singura asemănare dintre cele două rochii pare să fi fost faptul că amândouă aveau mâneci lungi. Ca să vezi ce înseamnă memoria selective .

Şi apoi a fost sărutul… pe care l-am ratat. Am ratat momentul culminant al întregilor festivităţi!!! Din nou bine că există canele video care dau reluarea reluării…

Dintre toate momentele frumos realizate, bine orchestrate şi îndeplinite, nici unul nu se compară cu aranjarea mulţimii în faţa Palatului Buckingham de către poliţie. Dacă vă uitaţi cu atenţie, nu se poate să nu admiraţi nervii de oţel al forţelor de ordine, întreaga coregrafie de a aranja câteva mii de oameni şi apoi retragerea la adăpostul porţilor… Impresionant!

Acum vreau să urmăresc câteva emisiuni şi reviste de modă (de preferinţă străine) pentru a vedea reacţia “specialiştilor” la hainele invitaţilor, mirilor, la pălăriile şi machiajul doamnelor…mă duc să pun de popcorn.

Cometuţa

PS. Păreri despre nuntă? Ce v-a atras atenţia în mod special?

PPS. Mi-am amintit că citeam pe yahoo despre suveniruri anti-nuntă, de la “I am not a royal wedding mug” scris pe o cană, la un pulover inscripţionat “Kat who?”, la farfurii cu mesajul “It should have been me!”

O să încep cu o chestie care mă bântuie de câţiva ani: decoraţiunile de paşti. Înţeleg şerveţelele de masă cu modele de iepuraşi care aduc ouă (de când fac iepurii ouă???), înţeleg feţele de masă decorate festiv, suporturile pentru ouă, abţibilturile, manşetele pentru ouă… înţeleg o groază de lucruri, dar nu înţeleg lumănările!

Nu le înţeleg pentru că majoritatea sunt atât de drăguţ lucrate că numai să le aprinzi nu-ţi vine. Şi atunci ce te faci cu ele? Că doar de aia sunt făcute, ca să fie arse!!!

Sau hai să punem altfel problema: cum arată o astfel de lumânare arsă? Pentru că aici intervine partea sadică a poveştii. Cum arată un puiuţ al căriu cap a luat foc? Cum arată un iepuraş cu urechile topite? Cum arată mai târziu când şi capul începe să se topească? Dar şi mai târziu când flacăra ajunge la gât? Atunci ce spui? Că iepuraşul şi-a pierdut capul???

Şi dilema finală: cum explici imaginea de iepuraş, puiuţ fără cap unui copil? Oare nu e traumatizant?

Şi de aia nu decorez eu masa cu lumănări .

Cometuţa

PS. voi ce părere aveţi? Cum arzi o lumănare iepuraş? Cum explici că iepuraşul şi-a pierdut capul?

Hristos a înviat!

A mai venit o sărbatoare a Paştilor şi odata cu ea o nouă curăţenie de primăvară, un maraton de gătit, o nouă masă în familie.

În ceea ce priveşte curăţenia de primăvară… mai am de lucru. Astăzi am realizat un lucru măreţ însă! Am reuşit să-mi sap un drum de la uşa de la cameră la pat. Acum pot ajunge să dorm fără să fiu în pericol de a-mi rupe gâtul. Mâine încercăm să ajungem la birou! (am o groază de lucruri aruncate pe jos )

Gătitul a fost interesant. Pentru prima dată în cei 22 de anişori ai mei am fost pe cont propriu! Nu am gătit miel, sarmale, friptură, prăjituri (poate la anul), dar am făcut chifteluţe . Ok, nu sunt chiar cu specific de Paşti… dar dacă bunicuţei Cometuţei îi face plăcere să gătească cât pentru o armată, de ce să o supărăm?! Şi uite aşa am scăpat de corvoada asta… Chifteluţele, zic eu, au ieşit un pic necoapte, dar “victimele” degustării au zis că au fost bune; încă nu a murit nimeni . Dacă de la gătitul mâncării m-am sustras, nu am vrut să renunţ la vopsitul ouălor. După aventura de anul trecut, anul acesta am revenit cuminte la Galus. Ouăle au ieşit frumoase, roşii şi cu un strat de grăsime s-au făcut şi lucioase (se vede, nu?). Pentru prima dată de când îmi amintesc am câştigat eu concursul de spart ouă!!!

 Masa în familie a fost liniştită, punctată de mici ironii la adresa noastră, a societăţii, a talentelor mele de şoferiţă… exact cum ar trebui să fie o masă în familia mea .

De Înviere, am păstrat tradiţia şi am fost cu bunica la biserică, la slujbă. După cum m-am obişnuit în ultimii ani, a fost puţină lume la Catedrală, tot mai puţină de la an la an; nici măcar nu au mai oprit circulaţia în centru. A fost prima slujbă de Paşti cu noul Episcop (ăsta e rangul lui?) şi a fost ciudat… adică slujba nu a mai semănat cu cea de anul trecut. Şi aici am eu o nelămurire: are voie să schimbe tipicul slujbei? Nu e bătută în cuie? 

Sărbători fericite tuturor, iar pentru unii şi o vacanţă plăcută,

Cometuţa

Povestea 1: Povestea bicicletei

(cântând) Bate vântul… ciclişti… (Nu) Se-nvârtesc…spiţele roţii…

Cam aşa ar putea fi descrisă plimbarea mea prin oraş în acest weekend. Duminecă a avut loc la Cluj prima ediţie a “Maratonului International al Clujului”, care de bine, de rău, de vânt, de ploaie s-a desfaşurat fără incidente.

Cometuţa a fost şi ea implicata în eveniment ca voluntar biciclist. Adică a trebuit să se dea cu bicicleta pe langă alergători, fără să îi ia pe ghidon, ca să se asigure ca nimeni nu trişează, că toţi ştiu traseul, că nu se întamplă accidente. Ei, dar asta a presupus un pic de antrenament… pe care desigur ca nu îl aveam.

Astfel, sambătă, ciclistul şef a decis ca toţi cicliştii participanţi să se întâlnească şi să parcurgă traseul pentru a vedea exact cum fac faţă. Ce nu s-a putut lua în considerare pentru acest eveniment, a fost vremea, care numai cu organizatorii nu a vrut să ţină… sau poate nu. A fost ba vânt, ba ploaie, ba soare şi în orice caz, un lucru e sigur, a fost frig. Pe de altă parte, vremea a ajutat pentru că astfel s-au evitat evenimentele neplăcute, gen leşin de căldură.

Şi acum înapoi la vânt. Problema a fost că pur şi simplu a fost acolo!!! Au fost străzi pe traseu pe care vântul bătea din faţă, iar eu mai că nu stateam pe loc. Imaginaţi-vă că pe Avram Iancu aţi fi putut depăşi un biciclist, mergând la pas de plimbare. Aşa ceva e ruşinos… pentru cel/cea de pe bicicletă. Pe lângă vântul din faţă, ocazionalele rafale care băteau din lateral, erau destul cât să mă mute cu tot cu bicicletă… a fost o aventură evitatul oglinzilor retrovizoare a maşinilor. După 2 ore de plimbat la pasul melcului şi cu o febră musculară monstru la orizont, am reuşit să mă retrag la o cană de ceai cald în casă şi la perspectiva unei dumineci vântoase.

Povestea 2: Povestea umbrelei

A merge în oraş pe nor presupune asumarea riscului de ploaie. Astfel că normal ar fi să iei o umbrelă cu tine, iar când norul e negru se impune o umbrelă solidă. Din păcate şi acestea dau greş uneori… 

 (a fost) o umbrelă solidă

Povestea 3: Povestea staţiei de autobuz

Vieţii îi place să-ţi joace farse uneori. Un astfel de exemplu este că atunci când te grăbeşti şi aştepţi un autobuz (de exemplu 25) să vină orice altceva numai ce vrei tu nu. Sau mai există varianta ca după 3 minute de aşteptare să vină ce aştepţi, dar o plăcuţă să te anunţe “se retrage la garaj” şi apoi să mai stai 20 de minute până apare următoarea maşină.

Aşa s-a întâmplat şi Cometuţei. Problema nu a fost atât aşteptatul, cât vântul care nu mai contenea să bată şi frigul care se înverşuna să ajungă la oase. Într-un mod nu foarte graţios, am fost nevoită să mă aplec contra vântului ca să nu mă ia de pe picioare… m-a avertizat pe mine bunicul când eram mică “mănâncă toată pâinea, că o să vine într-o zi un vânt şi o să te ia de pe picioare”… dar cine l-a crezut?!

Cometuţa bătută de vânt

PS. voi ce poveşti cu vântul aveţi?

PPS. legat de povestea 1: am făcut 36 km pe bicicletă în weekend

Am văzut şi filmul ăsta. Acum ceva vreme vă spuneam că l-aş vedea, dar că nu sunt sigură de el. Ei bine, o prietenă m-a convin să merg şi nu regret. Prima impresie e că  e un film de băieţi, dar la o gândire mai profundă aş zice că e un film de fete deghizat în film de băieţi. Dar nu vă lăsaţi păcăliţi, dragii mei tineri domni, aveţi ce vedea: fete mai mult dezbrăcate decât îmbrăcate, arme, săbii, dungeons and dragons, roboţi, samurai cât casa, LOTR etc.

!!! ATENŢIE SPOILERE !!!

Filmul începe cu o scurtă poveste despre viaţa tristă e eroinei, despre cum ajunge ea la sanatoriu şi despre miş-maş-urile de acolo. Ca să scape ea intră într-o lume imaginară în care ea e o super eroină (de genul anime) şi care primeşte indicii despre cum poate evada. Intrarea în această lume imaginară e prin intermediul dansului. La fiecare dans ea intră într-un scenariu diferit în care prin îndeplinirea unei misiuni urmează să primească un obiect care o va ajuta să scape: o hartă, foc, un cuţit, o cheie… şi încă ceva, un obiect misterios. Misiunile sunt date de fiecare dată de un bătrânel care invariabil adaugă în ultimul moment “and one more thing…”. Ca să nu fie singură eroina are 4 companioane, care fiecare joacă un rol important în obţinerea obiectelor sau în cadrul derulării evenimentelor.

Povestea e simplist-complicată. Totul se petrece în anii 1960. Ca idee generală e simplă: ea, o orfană, e trimisă la sanatoriu de tatăl vitreg diabolic care vrea să scape de ea pentru a pune mâna pe banii mamei. În sanatoriu (care e doar o acoperire pentru un bordel de lux), unde mai are de stat doar câteva zile până la venirea doctorului să o lobotomizeze (deci să o scoată din peisaj), ea se împrieteneşte cu alte fete închise pe nedrept şi împreună încearcă să scape. Partea mai complicată e paralela între lumea reală şi cea imaginară- lumea internă a eroinei, în care se desfăşoară întreaga acţiune. Trebuie găsite punctele comune şi paralelismele între lumi pentru a înţelege cum şi de ce o misiune reuşeşte sau nu. Părţile principale din poveste sunt: samuraii (primirea misiunii), Al Doilea Război Mondial (harta), dragonul (foc), bomba (cuţitul), cheia (care nu beneficiază de o misiune imaginară), sacrificiul (fuga).

Eroina şi ajutoarele ei au toate nume de cabaret: Babydoll, Amber, Rocket, Sweet Pea, Blondie şi fiecare ştie să mânuiască o armă dură- de la katana la mitraliere, la elicoptere de luptă. Şi desigur că toate sunt îmbrăcate provocator.

Personajele negative “reale” sunt Blue (directorul sanatoriului şi proxenet), Madam Gorski (psihiatrul şi profesoara de seducţie- sau vorba prietenei mele “trebuia să fie o rusoaică aia rea”), bucătarul şi The High Roller (lobotomistul şi principalul client). Spun “şi” de fiecare dată deoarece în lumea reală şi în cea imaginară apar fiecare în alt rol.

Of… asta e o cronică grea. E grea pentru că filmul e complicat de explicat… Povestea merge, personajele dau bine pe ecran, imaginea e spectaculoasă, muzica e bestială. O SĂ FIE UN JOC VIDEO SUPER!!! Sincer, asta am crezut de la bun început- am comentat tot filmul chestii de genul : misiune1=găseşte camera hărţii şi misiune2=fugi de zombii. Şi vorbind de zombii uite aberaţiile gen joc video fin film: orci, samurai cât casa, soldaţi nazişti zombii controlaţi cu abur, dragoni, roboţi ca în “I , robot” etc. Ce să mai zicem că în prima ei misiune Babydoll primeşte un şut de la samurai şi se duce pe spate o dată cu jumate de pavajul curţii sau cum se umple cu energie (parcă mă uitam la Naruto sau alt anime- vorba prietenei mele- Sailormoon)- în primele momente uiţi de faptul că trebuie să te aştepţi la tot soiul de lucruri ciudate…

Supriza a fost însă faptul că abia la sfârşit înţelegi cu adevărat filmul, abia atunci îţi dai seama care e adevărul şi care povestea şi îţi dai seama că până atunci te-ai înşelat: e o poveste într-o poveste într-o lume reală, dar trebuie să alegi care e realitatea adevărată şi cine minte de fapt.

Ce mi-a plăcut cel mai mult la film a fost totuşi mesajul moralizator cu care începe şi se încheie- toţi avem un înger păzitor care s-ar sacrifica pentru noi.

Nu a fost un film grozav (ca dovadă nici cronica nu are prea mult sens), dar a fost un film de văzut şi probabil că va fi un joc de jucat.

Cometuţa cinefilă

LA MULŢI ANI, COMETUŢA!!!

Am doi anişori! Sunt încă un puiuţ de bloguşor, dar cresc pe zi ce trece şi cu fiecare articol şi gând.

În anul care a trecut am ajuns să am 204 articole publicate  (acesta e al 205-lea) şi încă câteva în aşteptare- uitându-mă înapoi la al doilea an de viaţă al Cometuţei, pot spune că mi-am făcut norma. Am păstrat ideea de “mult şi mărunt”, dar am scris mai multe cronici de film şi am călătorit mai mult “prin ţară” şi “prin ţară pe la alţii”.

Dacă anul trecut vroiam să ştiu cine sunteţi (şi vreau în continuare), anul acesta am o nouă provocare: VREAU SĂ CITESC!!! Sugeraţi bloguri, site-uri cu gânduri, ale voastre sau ale altora pentru a crea un nou blogroll interesant.

Aştept sugestiile voastre

Cometuţa sărbătorită