The Artist

 

Anul 2012 începe cu o cronică de film. Oscarurile au venit şi au trecut, am urmărit (în reluare) ceremonia, mi-am notat câştigătorii şi acum e timpul să vedem dacă premiile au fost date pe drept.

“The Artist” îmi pare a fi un câştigător meritat. E nou, e altfel, e alb-negru, e mut! E un film vechi în era digitizării. Nu am apucat să văd toate filmele nominalizate, dar filmul mi-a depăşit aşteptările. “The Artist” e mai mult decât un film, e sentiment, e personificarea (pot spune asta?!) schimbării.

Dar cum începe totul?

!!! ATENŢIE SPOILERE !!!

Acţiunea se întâmplă în tărâmul fermecat numit Hollzwoodland undeva în vremuri de mult uitate, 1927-1932. În lumea filmului (mut) actorii se exprimă prin mimică, prin gesturi exagerate, prin muzică… şi prin mesaje scrise. Bărbaţii sunt frumoşi, femeile sunt diafane şi lumea se îmbracă elegant când merge la cinema.

Povestea îi are în centrul atenţiei pe George Valentin şi Peppy Miller. El – e celebru, ea – e o admiratoare. Şi totuşi, într-o zi, norocul îi surâde şi Peppy îşi întâlneşte idolul. Din dorinţa de a deveni cineva în lumea lui, Peppy îşi caută primul rol într-o lume mereu în schimbare, mai ales la sfârşitul anilor ’20 când lumea va fi zguduită de 2 mari evenimente: filmul vorbit şi Marea Criză – ambele cu un rol important pentru destinul lui George şi a lui Peppy.

În marea lume a Kinograph Studios se produce o mare schimbare: filmele mute sunt abandonate în favoarea “talkies” – adică a celor cu sonor. Schimbarea nu este doar pentru studio, ci şi pentru actori. Se impune o mare decizie: vorbeşti sau pleci. Şi George Valentine decide să plece. Ca un ultim efort de a(-şi) demonstra că el face filmul şi nu vocea lui, că doar “lumea vine să mă vadă pe mine, nu să mă audă”, George produce un ultim film, regizat şi finanţat de el, dar care pierde bătălia cu publicul avid de nou. Între timp Peppy se adaptează vremurilor – joacă, dansează, vorbeşte şi încet, încet îşi construieşte o carieră demnă de invidiat. Steaua lui George apune, cea a lui Peppy urcă.

Marea Criză din 1929 loveşte din plin. Ca urmare a eşecului ultimului său film, George priede totul: carieră, bani, casa, soţia. Rămâne doar el, căţelul (marele erou al filmului) şi neobositul şi loialul majordom. Chiar şi aşa, lumea continuă să se destrame… George îşi vinde toate bunurile, îşi da afară valetul (mai mult ca un act de bunătate, având în vedere că şi neplătit acesta continua să îl servească) şi se adânceşte în băutură. Încet, încet acesta rămâne doar el cu umbra sa – şi şi aceasta într-un moment de disperare îl părăseşte. Căţelul rămâne…

Peppy face filme, se întâlneşte cu bărbaţi din generaţia ei, pentru care vedete ca George Valentin sunt “eroii” părinţilor lor, dar ea nu-l uită niciodată pe cel care a adus-o prima dată în această lume a camerelor de filmat şi a faimei. Din umbră, Peppy încearcă să aibe grijă de George, mergând până într-acolo încât îşi foloseşte toată influenţa de care are parte pentru a-i asigura un rol într-un film. Gestul e interpretat greşit de George – el vede doar milă pentru un actor ratat, în timp ce Peppy vrea doar să aibă grijă de el ca semn de admiraţie pentru el şi talentul lui.

Ce e filmul? E o poveste de dragoste? E dramă? E istorie? E o metaforă? E un pic din toate… Avem povestea de dragoste dintre George şi Peppy: dragoste unul pentru altul şi dragoste pentru film. Avem drama decăderii actorului, a schimbării refuzate, a trecerii nemiloase a timpului. Avem o filă din istoria cinematografului: marea schimbare de la filme în care mâinile vorbesc, la filme în care glasul poate în sfârşit să spună o mie de poveşti. Avem metafora renunţării (umbra care pleacă), a trecutului (filmele care îl bântuie pe George), a viitorului ce nu poate fi oprit (coşmarul sunetului).

Dar cel mai important din toate avem ocazia de a privi în trecut şi de a ne simţi ca la început – ne putem folosi imaginaţia pentru a umple golurile lăsate de dialog, pentru a interpreta gesturile aşa cum vrem noi.

M-a impresionat jocul actoricesc probabil tocmai din cauza lipsei dialogului. Toate gesturile, toate expresiile, nimic în plus sau în minus, nici-un moment nu m-am gândit “nu m-am prins ce vrea să facă”, ba din contră m-a amuzat exagerarea.

Chiar dacă lipsite din punct de vedere al sunetului, dialogurile sunt totuşi acolo – scrise alb pe negru. Printre preferatele mele sunt: “The name’s Miller! Peppy Miller!” şi seria:

“-It’s either him or me!”

“?”

“-I mean it’s either him and me or neither of us!”

“?”

“-Hey! I’m blackmailing you! Get it?”

Costumele sunt de epocă, maşinile sunt de epocă, pălăriile, mustăţile, recuzita regizorilor… totul te duce înapoi în timp. Iar atmosfera în sală a fost de milioane! A fost chiar ciudat să aud liniştea…

Cometuţa cinefilă

PS. am auzit pe cineva/ am citit undeva zilele trecute, povestind că după ce “The Artist” a câştigat va urma o inflaţie de filme mute în epoca digitală, care îi vor copia reţeta. Aşa să fie oare?

PPS. Să nu rataţi faza cu “BANG!” –  a fost complet neaşteptată şi parcă era dintr-un film 😛

PPPS. aţi auzit faza din Anglia cu cei care şi-au cerut banii înapoi pentru că au urmărit un film mut şi un film fără sunet, nu e film? 😛

 

TIFF 2011

Un nou an, un nou TIFF. 😀

Ce să vedem, ce să vedem? Abia aştept să văd ceva 😀 .

Asta e partea bună. Partea rea e că spotul şi afişul m-au dezamăgit anul acesta…

Cometuţa cinefilă (şi dezamăgită)

 

 

 

Sucker Punch

Am văzut şi filmul ăsta. Acum ceva vreme vă spuneam că l-aş vedea, dar că nu sunt sigură de el. Ei bine, o prietenă m-a convin să merg şi nu regret. Prima impresie e că  e un film de băieţi, dar la o gândire mai profundă aş zice că e un film de fete deghizat în film de băieţi. Dar nu vă lăsaţi păcăliţi, dragii mei tineri domni, aveţi ce vedea: fete mai mult dezbrăcate decât îmbrăcate, arme, săbii, dungeons and dragons, roboţi, samurai cât casa, LOTR etc.

!!! ATENŢIE SPOILERE !!!

Filmul începe cu o scurtă poveste despre viaţa tristă e eroinei, despre cum ajunge ea la sanatoriu şi despre miş-maş-urile de acolo. Ca să scape ea intră într-o lume imaginară în care ea e o super eroină (de genul anime) şi care primeşte indicii despre cum poate evada. Intrarea în această lume imaginară e prin intermediul dansului. La fiecare dans ea intră într-un scenariu diferit în care prin îndeplinirea unei misiuni urmează să primească un obiect care o va ajuta să scape: o hartă, foc, un cuţit, o cheie… şi încă ceva, un obiect misterios. Misiunile sunt date de fiecare dată de un bătrânel care invariabil adaugă în ultimul moment “and one more thing…”. Ca să nu fie singură eroina are 4 companioane, care fiecare joacă un rol important în obţinerea obiectelor sau în cadrul derulării evenimentelor.

Povestea e simplist-complicată. Totul se petrece în anii 1960. Ca idee generală e simplă: ea, o orfană, e trimisă la sanatoriu de tatăl vitreg diabolic care vrea să scape de ea pentru a pune mâna pe banii mamei. În sanatoriu (care e doar o acoperire pentru un bordel de lux), unde mai are de stat doar câteva zile până la venirea doctorului să o lobotomizeze (deci să o scoată din peisaj), ea se împrieteneşte cu alte fete închise pe nedrept şi împreună încearcă să scape. Partea mai complicată e paralela între lumea reală şi cea imaginară- lumea internă a eroinei, în care se desfăşoară întreaga acţiune. Trebuie găsite punctele comune şi paralelismele între lumi pentru a înţelege cum şi de ce o misiune reuşeşte sau nu. Părţile principale din poveste sunt: samuraii (primirea misiunii), Al Doilea Război Mondial (harta), dragonul (foc), bomba (cuţitul), cheia (care nu beneficiază de o misiune imaginară), sacrificiul (fuga).

Eroina şi ajutoarele ei au toate nume de cabaret: Babydoll, Amber, Rocket, Sweet Pea, Blondie şi fiecare ştie să mânuiască o armă dură- de la katana la mitraliere, la elicoptere de luptă. Şi desigur că toate sunt îmbrăcate provocator.

Personajele negative “reale” sunt Blue (directorul sanatoriului şi proxenet), Madam Gorski (psihiatrul şi profesoara de seducţie- sau vorba prietenei mele “trebuia să fie o rusoaică aia rea”), bucătarul şi The High Roller (lobotomistul şi principalul client). Spun “şi” de fiecare dată deoarece în lumea reală şi în cea imaginară apar fiecare în alt rol.

Of… asta e o cronică grea. E grea pentru că filmul e complicat de explicat… Povestea merge, personajele dau bine pe ecran, imaginea e spectaculoasă, muzica e bestială. O SĂ FIE UN JOC VIDEO SUPER!!! Sincer, asta am crezut de la bun început- am comentat tot filmul chestii de genul : misiune1=găseşte camera hărţii şi misiune2=fugi de zombii. Şi vorbind de zombii uite aberaţiile gen joc video fin film: orci, samurai cât casa, soldaţi nazişti zombii controlaţi cu abur, dragoni, roboţi ca în “I , robot” etc. Ce să mai zicem că în prima ei misiune Babydoll primeşte un şut de la samurai şi se duce pe spate o dată cu jumate de pavajul curţii sau cum se umple cu energie (parcă mă uitam la Naruto sau alt anime- vorba prietenei mele- Sailormoon)- în primele momente uiţi de faptul că trebuie să te aştepţi la tot soiul de lucruri ciudate…

Supriza a fost însă faptul că abia la sfârşit înţelegi cu adevărat filmul, abia atunci îţi dai seama care e adevărul şi care povestea şi îţi dai seama că până atunci te-ai înşelat: e o poveste într-o poveste într-o lume reală, dar trebuie să alegi care e realitatea adevărată şi cine minte de fapt.

Ce mi-a plăcut cel mai mult la film a fost totuşi mesajul moralizator cu care începe şi se încheie- toţi avem un înger păzitor care s-ar sacrifica pentru noi.

Nu a fost un film grozav (ca dovadă nici cronica nu are prea mult sens), dar a fost un film de văzut şi probabil că va fi un joc de jucat.

Cometuţa cinefilă

The King’s Speech

E filmul anului! E Oscarul 2011!!! Şi l-a meritat!

Acum că l-am văzut şi pe ăsta, am concluzionat că e din altă categorie faţă de Black Swan. Dau dreptate celor care au spus că Academia a optat pentru varianta sigură, The King’s Speech a fost un film sigur: bine realizat, bine jucat, bine regizat şi filmat şi o poveste nouă, dar parcă auzită.

Orice ar fi, The King’s Speech rămâne filmul meu de suflet pentru acest an. De ce?

Pentru început e trailerul: te atrage, te intrigă, te face să vrei să urmăreşti povestea, deşi şti din start despre ce este vorba şi că totul se termină cu bine. Cu toate acestea consider că este unul dintre cele mai inspiraţionale trailere pe care le-am văzut vreodată.

Filmul a fost uşor de urmărit, antrenat, haios ba chiar am râs cu hohote la unele scene. Toate exerciţiile pe care le face Regele cu logopedul par a fi lipsite de sens, dar pe parcurs observi că totul duce la realizarea unei legături de încredere între cei doi, care în final duce la prima relaţie de prietenie pe care Regele o construieşte cu cineva, cu atât mai mult cu cât acest cineva este un om de rând.

Decorurile şi costumele sunt bine alese şi realizate, întoarcerea în timp e completă şi totală. Limbajul e adaptat vremurilor, întreaga atmosferă gri se potriveşte vremurilor prezentate în film- perioada pre Al Doilea Război Mondial.

M-am bucurat mult că actorii care duc întreg filmul au fost britanici- dau un plus de autenticitate filmului, fără a forţa nota. Colin Firth a meritat Oscarul. Rolul său a fost incredibil de credibil. Cred că a fost dificil de a juca un personaj bâlbâit, când actorul nu întâmpină natural astfel de probleme, astfel încât spectatorii să trăiască toate emoţiile şi frustrările personajului. Geoffrey Rush e incredibil de cinic, excentric şi drag spectatorului mai ales datorită replicilor pe care le-a avut de spus. Cred că rolul său a fost un concurent puternic pentru Oscar. În final, Helena Bonham Carter a jucat un rol potrivit- cald, susţinător, o mamă şi o soţie devotată. E prima dată când o văd jucând un rol în care e întreagă la cap 😀 şi îi stă bine, deşi parcă tot rolurile de nebună o prind mai bine. Din păcate în cazul ei, m-am lămurit destul de repede că nu a avut cu ce material lucra pentru a merita un Oscar. Aşteptăm următorul rol…

Cel mai mult din film mi-au plăcut replicile- acide, ironice, haioase, spuse bine şi cu suflet. O parte le puteţi urmări în trailer, o parte trebuie descoperite în film. Dintre acestea vă recomand să fiţi atenţi la metodele Regelui de a se relaxa atunci când vorbeşte şi mai ales la “culisele” celebrului discurs.

Preferata meu şi de altfel cea care m-a făcut să urmăresc filmul a fost:

“Why should I waste my time listening to you?”

“Because I have a voice!!!”

Este un film de Oscar? Da! L-aş mai vedea o dată? Categoric DA!

Cometuţa cinefilă

Black Swan

Am reuşit să văd “Black Swan” înainte de decernarea premiilor Oscar. Şi de la bun început am văzut că e un film de Oscar. Bine, eu tot cu The King’s Speech am ţinut 😛 .

La final de film am zis că e un film foarte bine făcut, e cutremurător, e hipnotic, mi-a plăcut, dar nu e genul de film pe care l-aş revedea prea curând. Am nevoie de timp ca să îl pot “digera” cum trebuie.

!!! ATENŢIE SPOILERE !!!

Povestea se concentrează în jurul Ninei, o balerină care primeşte rolul principal în “Lacul lebedelor”. Rolul este unul dublu, în sensul că ea trebuie să fie atât gingaşa lebădă albă, cât şi senzuala lebădă neagră. Dacă primul rol îi vine mănuşă, al doilea este o adevărată provocare. Împinsă la extrem de coregraf, competiţie şi o mamă care îşi trăieşte propria carieră de balerină prin intermediul fiicei, Nina începe să îşi piardă minţile. Încet, încet realitatea şi lumea ei imaginară încep să se împletească până când nu se mai poate spune ce e real şi ce e imaginar. Nina se vede bântuită de un alter-ego al ei, propria ei lebădă neagră.

!!! AM ÎNCHEIAT SPOILERELE !!!

Personal la finalul filmului am rămas cu două teme majore: pe de o parte este o poveste a răzvrătirii împotriva mamei exagerat de grijulii şi protectoare (a se vedea întreg ritualul de culcare şi camera Ninei, ambele de speriat pentru cineva de vârsta ei), iar pe de altă parte am avut impresia că filmul este despre arta artistului, despre sacrificiul pentru artă şi contopirea cu ea într-atât încât ajungi să trăieşti în cadrul ei. Aceasta a doua temă este cea mai pregnantă, deoarece de multe ori nu mai ştii ce e real şi ce e imaginar- un element ce poate face filmul greu de urmărit pe alocuri.

După multe poveşti cu alte persoane care au mai văzut filmul mi s-a atras atenţia asupra elementelor duale din film: alb-negru, lebăda albă şi cea neagră. În multe părţi se observă aceste culori care subliniază ideea scindării.

Mi-a plăcut că la începutul filmului coregraful prezintă pe scurt povestea din Lacul lebedelor, altfel mulţi privitori nu ar fi înţeles (inclusiv eu) zbuciumul personajului şi nu ar fi remarcat cât de actuală este povestea pentru Nina.

Natalie Portman a jucat impecabil, a meritat Oscarul. Ştie să joace convingător toate emoţiile prin care trece personajul ei şi întreţine suspansul şi misterul filmului într-atât încât o parte din emoţiile Ninei trec şi asupra celor care persoanelor din sala de cinema: agitaţie, neîncredere, teama de a nu înţelege ce este real şi ce nu.

Mila Kunis nu a făcut un rol memorabil. În parte s-ar putea şi din cauză că nu a avut pe ce bază, rolul ei fiind, chiar dacă important pentru povete, destul de subţirel. Ea a fost mai degrabă un catalizator, care a grăbit desfăşurarea evenimentelor. 

Filmul e bine regizat, decorurile sunt în ton cu povestea şi o întregesc foarte bine, iar costumele, mai ales cele de balet sunt bine realizate şi potrivite fiecărui personaj: Nina poartă mult alb şi culori pastelate, în timp ce personajul Milei poartă mult negru.

Un ultim element care mi-a plăcut a fost finalul. Eu l-am perceput ca fiind un final deschis în care spectatorul poate decide dacă ceea ce se întâmplă ţine de realitatea filmului sau de mintea Ninei. Oricare ar fi răspunsul, acesta întregeşte perfect tema lacului lebedelor.

Cometuţa cinefilă

Oscar 2011

A câştigat!!! Iei!!! Acum trebuie doar să îl şi vedem 😛 .

Cea mai bună scenografie: Alice in Wonderland

Cea mai bună imagine: Inception

Cea mai bună actriţă într-un rol secundar: Melissa Leo, The Fighter

Cel mai bun scurtmetraj de animaţie: The Lost Thing

Cel mai bun film de animaţie: Toy Story 3

Cel mai bun scenariu adaptat: Aaron Sorkin – The Social Network

Cel mai bun scenariu original: David SeidlerThe King’s Speech

Cel mai bun film străin: In a Better World

Cel mai bun actor într-un rol secundar: Christian Bale – The Fighter

Cea mai bună coloana sonoră: The Social Network

Cel mai bun mixaj de sunet: Inception

Cel mai bun montaj de sunet: Inception

Cel mai bun machiaj: The Wolfman

Cel mai bun design de costume: Alice in Wonderland

Cel mai bun documentar-scurt: Strangers No More

Cel mai bun scurtmetraj: God of Love

Cel mai bun documentar: Inside Job

Cele mai bune efecte speciale: Inception

Cel mai bun montaj: The Social Network

Cel mai bun cântec original: Toy Story 3 – We Belong Together

Cel mai bun regizor: Tom Hooper

 Cea mai bună actriţă în rol principal: Natalie Portman în Black Swan

Cel mai bun actor în rol principal: Colin Firth în The King’s Speech

Cel mai bun film: The King’s Speech

 Cometuţa cinefilă

 

The Social Network

M-am hotărât să văd cât mai multe din filmele de Oscar de anul acesta. Din păcate nu voi apuca să fac asta înainte de decernarea premiilor, dar asta este. Nu e vina mea… filmele se lansează cu întârziere, cel puţin aşa s-a întâmplat cu “The King’s Speech”.

Acum despre filmul de faţă. După câteva recenzii, premii, trailere şi Saturday Night Live am devenit curioasă. Oare e chiar de Oscar? E ceva de capul lui sau e doar o campanie de marketing foarte bine pusă la punct şi atât?

Ei bine, concluzia e incertă. E un film de văzut, dar nu e de Oscar. Asta e părerea mea. Impresia generală este că filmul e un documentar dramatizat, genul de documentar pe care l-ai fi urmărit la Discovery acum câţiva ani, când încă era ceva de capul postului.

Povestea e interesantă, mai ales dacă nu prea ai habar despre ea, dacă nu te-a interesat cum a pornit site-ul ăla de care ai devenit mai mult sau mai puţin dependent/ă. Desigur, trebuie să iei în considerare că o parte bună e acolo pentru cinema şi nu face parte din realitate aşa cum a avut ea loc. Întrebarea e care? Cred că după urmărirea filmului trebuie făcute câteva săpături pe net (unde altundeva?!) pentru a descoperi ce a fost real şi ce nu din poveste.

Imaginile sunt de calitate. Nu e “Oau!”, dar nici “Ioi!”. Dialogurile din nou nu sunt cine ştie ce… În schimb jocul actorices e interesant. Jesse Eisenberg, care îl joacă pe Mark Zuckerberg, joacă bine. E convingător în rolul de geniu tânăr, neadaptat, dar din nou nu cred că e un rol de Oscar.  Andrew Garfield, Eduardo Saverin în film, din nou joacă bine, credibil şi atât. Aşteptări mari erau de la Justin Timberlake, toată lumea era curioasă cât de bine joacă, dar sincer nu mi se pare că are stofă de actor, mi s-a părut că e ca ceilalţi cântăreţi deveniţi actori- mediu.

În concluzie: imagine ok, dialog reuşit, pe alocuri haios, dar nu excelent, joc actoricesc în parte bun sau foarte bun, un film de văzut, dar nu pretendent la Oscar.

Cometuţa cinefilă

PS. să vedem cine câştigă duminică Oscarurile…

Un potenţial succes

S-au anunţat nominalizările la Oscar 2011. Şi printre nominalizati s-a remarcat “The King’s Speech”, o dramă istorică, bazată pe fapte reale, despre Regele George al IV-lea şi problema sa cu bâlbâitul. Acesta se anunţă a fi primul film pe care abia aştept să-l văd al anului, iar unul din aceste motive (pe lângă poveste în general) este că o voi vedea pe Helena Boham-Carter într-un rol în care nu e jumătate nebună (vezi Harry Potter sau Allice In Wonderland), deşi rolurile de persoană dusă cu pluta îi ies foarte bine. Abia aştept… 😀

Alte filme pe care aş vrea să le văd în acest an s-ar împărţi în trei categorii:

Filme de vazut: Love And Other Drugs (acum în cinema), The Kids Are All Right,  Black Swan, Pirates Of The Caribbean: On Stranger Tides, Cars 2, Harry Potter And The Deathly Hallows II.

Filme pe care e posibil să le văd, dar nu sunt sigură: Gnomeo and Juliet, I Am Number Four (îmi place ideea că e numărul patru, nu primul şi nu ultimul), The Eagle, Rango (mai am nevoie de câteva trailere ca să mă hotărăsc), Sucker Punch (roman grafic), X-Men: First Class (poate l-aş vedea aşa în virtutea inerţiei şi pentru că este singura franciză Marvel care mi-a plăcut cu adevărat).

Filme de vazut dacă nu e nimic mai bun: How Do You Know (pare a fi o comedie uşoară “de vară”).   

Deocamdată atât se anunţă interesant pe cinemagia.ro, dar ‘om trăi şi ‘om vedea ce va fi de fapt.

Cometuţa cinefilă

Tangled

Tocmai ce m-am întors de la film şi am zis că trebuie repede să scriu despre el! Altfel cine ştie când voi mai avea timp…

TREBUIE VĂZUT!!! Luaţi un prieten/ prietenă sau de amândoi, mergeţi la cinema, cumpăraţi câte bilete vă trebuie şi apoi pregătiţi-vă să vă simţiţi bine şi să râdeţi cât puteţi!

!!! ATENŢIE SPOILERE !!!

Filmul e o adaptare a basmului tradus la noi cu titlul de “Sălăţica”. Spre deosebire de Sălăţica, aşa cum o cunosc eu, aici Rapunzel (ca să folosim numele Sălăţicii din film) e prinţesă din naştere, iar părul ei are proprietăţi magice- are puterea de a străluci şi de a reda tinereţea/ însănătoşi orice rană. Această putere e dată de un strop de lumină de soare, care odată ce a căzut pe pământ s-a transformat în floare. Această floare a fost băută sub formă de leac de regină şi uite aşa Rapunzel a primit puterea florii, şi uite de aia, vrăjitoarea cea rea a răpit-o.

Pentru a comemora dispariţia fetei lor, regele şi regina ţin anual de ziua ei un festival în cadrul căruia lansează mii de felinare zburătoare. Peste ani, aceste felinare îi atrag atenţia lui Rapunzel- ceea ce o face într-un final să rişte totul şi să plece cu Flynn Ryder ca să vadă evenimentul, de care simte că e lagată cumva (doar se întâmplă numai de ziua ei, nu?). Acum acest Flynn Ryder nu este eroul chipeş obişnuit. Nu! E un hoţ şi un bandit, dar care într-un final se dă pe brazdă şi de dragul eroinei riscă totul pentru a o salva de vrăjitoarea cea rea. Personajul negativ, vrăjitoarea cea rea e “mama lui Rapunzel”- Mama Gothel. E rea, era drăguţă în tinereţe şi ştie să te manipuleze ca nimeni altcineva. Şi ştie să cânte.

Uite aşa, ajungem şi la partea cu cântatul. Cântecele sunt drăguţe, nu exagerate, chiar deştepte. Preferatul meu a rămas până la final cântecul “Mother knows best” al Mamei Gothel. E de-a dreptul malefic! Şi te şi prinde 😛 .

Dar nu Rapunzel, Flynn sau Mama sunt cele mai îndrăgite personaje. Se dă o bătălie strânsă între Pascal (cameleonul) şi Maximus (calul). Au fiecare momentele lor… Eu ţin cu Pascal :P.

Dacă stau să mă gândesc mai bine, personajul principal al filmului e părul lui Rapunzel. E luuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuung! Şi poţi face atâtea cu el 😀 . Te poţi legăna în copaci, poţi să îl împleteşti, să îl foloseşti pe post de funie, bici, mătură… Vă daţi seama (mai ales, voi, fetelor) cât de greu trebuie să fie să ai grijă de el? Până îl speli, usuci, piepteni… ca să nu vorbim că până treci dintr-o cameră în alta… Am o întrebare: oare nu o durea scalpul de la greutatea părului? Şi încă una: oare poţi să tricotezi un pulover dintr-un fir de păr… probabil că da 😛 .

Muzică bună, animaţie bună, 3D bunicel (la un moment dat am şi uitat că mă uit la 3D- e de bine, e de rău? poate pur şi simple avansează tehnologia), poveste interesantă (se deschide cu vocea lui Flynn şi despre cum a murit el- mi-a atras interesul din prima), moment culminant neaşteptat, dialoguri deştepte, sarcastice, hilare, voci bune … ce mai, e de văzut!

Cometuţa cinefilă

Life as we know it

Cu această comedie încheiem anul cinematografic 2010. A fost un an interesant, cu multe producţii bune şi câteva maipuţin bune. Pe unele am apucat să le văd, pe altele nu. Acum câteva zile urmăream lista mea de filme de văzut pe care am întocmit-o la un moment dat şi sunt mândră să spun că am bifat-o în proporţie de 90%.

Acum despre filmul de faţă. E de văzut! E una din puţinele comedii romantice, la care am făcut ceea ce trebuie făcut la o comedie: am râs!!! Am râs din plin, veselă cu adevărat şi am râs mult, încercând să nu deranjez sala. 😀

Despre ce e vorba? E o situaţie absurdă, dar care în condiţii absurde ar putea trece drept realitate.

!!! ATENŢIE SPOILERE !!!

El şi ea sunt trimişi la un “blind date” de către prietenii lor. Desigur că lucrurile nu merg bine şi după 5 minute renunţă să se mai vadă vre-o dată. Dar soarte are alte planuri. Prietenii lor se căsătoresc. El şi ea sunt “cuplul de onoare” la nuntă, naşii copilului, iar într-o zi se trezesc în ipostaza de părinţi, ai finei (adică aia mică pe care o botezat-o) lor.

De aici încep problemele. Ei doi nu se suportă, dar dacă ei îi sună ceasul biologic şi se ataşează de copil repede, el se sperie, dar din loialitate faţă de prietenul său- tatăl copilei- rămâne în casă, langă ea şi lângă fată.

Noua viaţă se lasă cu multe peripeţii: orarul care se respectă şi nu prea, copilul care plânge noaptea (e bebe sub un an), vizita la doctor, mersul la cumpărături, vizita de la asistentul social şi câteva întâlniri amoroase ale “părinţilor”. El se vede cu o tipă câteva secvenţe din film (la fel de bine putea să nu apară, nu joacă niciun rol important, în afară de a arăta că era acolo), iar ea se întâlneşte cu pediatrul- pe care îl remarcase mai demult, fără să ştie că e pediatrul. Desigur că ajung să se vadă şi între ei, apoi să se despartă, ca în finalul filmului să se împace.

Dau zece scenariştilor, pentru că reîntâlnirea aşteptată, deşi începe cu un clişeu- alergatul după avion, pentr a-l opri să plece- nu se derulează până la capăt. Avionul decolează, înainte ca ea să ajungă la terminal. Apropo, cât de ieftin e un bilet de avion, având în vedere că personajul cere trei aşa pe nepusă masă doar pentru a ajunge cât mai repede la poarta de îmbarcare (unul pentru ea, unul pentru copil, unul pentru asistenta socială)?

Filmul se termină cu bine, cu un “şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi” sau cel puţin pentru un an, căci filmul aici se termină- după un an.

Câteva faze memorabile ar fi: intervenţiile asistentei sociale, ale avocatului de la începutul filmului şi ale vecinilor, prăjiturelele surpriză (vedeţi voi ce fel de surpriză), mersul la cumpărături. Personajele, deşi neveridice (chiar credeţi că se întâmplă asta în viaţa reală?) sunt totuşi bine jucate.

Filmul e o comedie drăguţă, nu neapărat de mers în cuplu, merge şi singur/ă sau cu anicul/a… Katherine Heigl e frumoasă, trebuie să recunoaştem, iar Josh Duhamel apare în câteva segvenţe la bustul gol- aşa pentru ochii asistenţei feminine. 

Ştiţi ce îmi mai amintesc? Ce pantofi nepractici purta în casă personalui lui Heigl.

Cam atât din lumea filmului pe 2010. Sper ca în primele zile ale lui 2011 să îmi pot face o listă cu ce va fi de bifat în noul an. Dacă da, nu o să întârziu să vă împărtăşesc preferinţele mele.

Cometuţa cinefilă

« Older entries